„Oare este doar o etapă?” Este una dintre cele mai frecvente întrebări pe care și le pun părinții atunci când observă un comportament dificil la copil.
Copilul face crize de furie, nu ascultă, se opune, plânge foarte ușor, refuză anumite activități, are dificultăți în a se concentra sau pare că reacționează mult mai intens decât ceilalți copii. Uneori, aceste comportamente fac parte din dezvoltarea firească a copilului. Alteori, însă, ele pot fi un semnal că acesta întâmpină o dificultate și are nevoie de sprijin și ajutor.
Diferența nu este întotdeauna ușor de făcut, important este să privim comportamentul în contextul dezvoltării copilului, al vârstei sale, al frecvenței și intensității comportamentului și, mai ales, al impactului pe care acesta îl are asupra vieții copilului și a familiei.
Comportamentele dificile fac parte din dezvoltarea copilului
Copiii nu se nasc cu abilitatea de a-și regla emoțiile, de a aștepta, de a tolera frustrarea sau de a-și controla impulsurile, acestea, în schimb, se dezvoltă treptat.
Un copil mic poate plânge atunci când nu primește ceea ce își dorește. Poate avea dificultăți în a împărți o jucărie, poate spune frecvent „nu”, poate protesta atunci când rutina se schimbă sau poate avea nevoie de ajutorul adultului pentru a se liniști. Aceste reacții nu înseamnă automat că există o problemă, de fapt, o parte dintre comportamentele pe care adulții le consideră „nepotrivite” sunt forme prin care copilul comunică o nevoie pe care încă nu știe să o exprime altfel.
Poate fi vorba despre oboseală, foame, suprastimulare, frustrare, nevoie de conectare, dificultatea de a înțelege o situație sau pur și simplu lipsa unei abilități de autoreglare care încă nu s-a maturizat.
Organizația Mondială a Sănătății subliniază importanța îngrijirii responsive, în care adultul observă, înțelege și răspunde adecvat semnalelor și nevoilor copilului. Relațiile calde, sigure și receptive reprezintă o componentă importantă a dezvoltării sănătoase.
Atunci când este, cel mai probabil, o etapă
Un comportament este mai ușor de încadrat în sfera dezvoltării obișnuite atunci când apare în contexte previzibile, cum ar fi oboseala, foamea, tranzițiile sau frustrarea; copilul se poate liniști cu ajutorul adultului; există și perioade în care copilul funcționează adecvat; comportamentul nu apare în toate mediile; copilul continuă să dobândească noi abilități; reacțiile devin treptat mai ușor de gestionat pe măsură ce copilul se maturizează; iar comportamentul nu afectează semnificativ relațiile, joaca, somnul, alimentația sau participarea la activitățile de zi cu zi.
De exemplu, un copil de vârstă mică poate avea o criză atunci când părintele îi spune că trebuie să plece din parc. Dacă, în rest, copilul se joacă, comunică, interacționează, se adaptează la majoritatea situațiilor și poate fi ajutat să se calmeze, o astfel de reacție poate face parte din dezvoltarea normală a autoreglării.
Nu orice criză de furie este un semn de alarmă. La fel, faptul că un copil are o perioadă în care este mai opoziționist, mai sensibil sau mai dependent de părinte nu înseamnă automat că există o tulburare.
Când ar trebui să fim mai atenți?
Mai important decât existența unui singur comportament este tiparul general. Astfel, este recomandat să acordăm mai multă atenție atunci când un comportament:
1. Este foarte frecvent
Nu vorbim despre o situație care apare ocazional, ci despre un comportament care se repetă atât de des încât începe să interfereze cu viața copilului sau a familiei.
De exemplu, copilul are crize atât de frecvente încât activitățile obișnuite, precum mersul la grădiniță, ieșitul din casă, mesele sau rutina de seară, devin constant dificile.
2. Este foarte intens
Există o diferență între o reacție de frustrare și o reacție care pare disproporționată față de situație. Dacă un copil ajunge frecvent la un nivel foarte ridicat de agitație, agresivitate, panică sau dezorganizare, este util să încercăm să înțelegem ce se află în spatele comportamentului.
3. Persistă și nu observăm o evoluție
Dezvoltarea copilului nu este liniară, pot exista perioade mai dificile. Cu toate acestea, dacă o dificultate persistă, se agravează sau nu pare să se reducă pe măsură ce copilul crește și dobândește noi abilități, merită discutată cu un specialist.
4. Apare în mai multe contexte
Un copil poate avea dificultăți într-un anumit mediu, dar să funcționeze foarte bine în altele. Dacă aceeași dificultate este observată acasă, la grădiniță/școală și în relațiile cu ceilalți, este important să o privim mai atent.
5. Îi afectează funcționarea
Acesta este unul dintre cele mai importante criterii. Ne putem întreba: „În ce măsură acest comportament îl împiedică pe copil să funcționeze?”
De exemplu: îi este dificil să participe la grădiniță sau școală; nu reușește să se joace sau să interacționeze cu ceilalți copii; are dificultăți importante de somn; apar probleme semnificative la masă; evită constant anumite activități; nu poate tolera schimbările obișnuite; iar familia își modifică permanent rutina pentru a evita reacțiile copilului.
Când comportamentul începe să limiteze viața copilului, nu mai este util să ne întrebăm doar dacă este „normal pentru vârsta lui”, ci de ce are nevoie copilul pentru a putea funcționa mai bine.
Uneori, semnalul de alarmă nu este comportamentul, ci dezvoltarea
Un aspect important este că dificultățile comportamentale nu trebuie analizate separat de dezvoltare. Copilul se dezvoltă simultan în mai multe domenii: limbaj și comunicare, motricitate, cogniție, joc, interacțiune socială și dezvoltare emoțională. De aceea, atunci când un părinte observă o dificultate, este util să privească imaginea de ansamblu.
De exemplu, „Nu ascultă” poate însemna lucruri foarte diferite. Copilul poate fi opoziționist. Dar poate avea și dificultăți de înțelegere a limbajului, dificultăți de atenție, probleme de autoreglare, o nevoie crescută de predictibilitate sau pur și simplu poate fi prea solicitat de cerința respectivă.
În mod similar, „Nu vorbește” nu este doar o problemă de vocabular. Este important să analizăm cum înțelege copilul limbajul, cum comunică intențiile, cum se joacă, cum imită, cum interacționează și cum evoluează în timp.
Reperele de dezvoltare ne pot orienta
Reperele dezvoltării sunt instrumente utile pentru monitorizarea progresului copilului. Ele includ abilități pe care majoritatea copiilor le dobândesc până la anumite vârste și se referă la modul în care copilul se joacă, învață, vorbește, acționează și se mișcă.
Este important, însă, să nu folosim aceste repere ca pe un instrument de autodiagnosticare. Copiii se dezvoltă în ritmuri diferite, iar o diferență punctuală nu înseamnă automat existența unei tulburări.
În schimb, dacă un copil nu atinge unul sau mai multe repere importante, pierde o abilitate pe care o dobândise anterior sau părintele are pur și simplu o îngrijorare persistentă, recomandarea este de a discuta despre aceasta cu un profesionist și de a lua în considerare o evaluare complexă a dezvoltării copilului. Centrele pentru Controlul și Prevenirea Bolilor (CDC) recomandă să nu se aștepte atunci când există îngrijorări, deoarece identificarea timpurie poate facilita accesul la sprijin.
Un semnal important: regresul
Unul dintre cele mai importante lucruri pe care părinții trebuie să le observe este pierderea unor abilități deja dobândite.
Comunicare și limbaj: copilul nu mai utilizează cuvinte, expresii sau forme de comunicare pe care le folosea anterior în mod spontan și funcțional.
Comunicare nonverbală: reduce sau pierde comportamente precum indicarea cu degetul, gesturile comunicative, utilizarea expresiilor faciale sau alte modalități nonverbale pe care le folosea anterior.
Interacțiune socială: scade interesul pentru interacțiunea cu părinții sau cu alți copii, răspunsul la inițierea socială ori participarea la jocuri sociale.
Abilități motorii: pierde deprinderi motorii anterior dobândite, precum capacitatea de a sări, a alerga, utilizarea anumitor obiecte sau realizarea unor acțiuni pe care le efectua independent.
Abilități cognitive și de învățare: apar pierderi observabile în capacitatea de a utiliza anumite abilități sau de a realiza activități pe care copilul le stăpânea anterior.
Autonomie: pierde deprinderi de autoîngrijire deja consolidate, precum alimentația independentă, utilizarea toaletei, îmbrăcarea sau alte acțiuni importante.
Regresul nu trebuie ignorat și merită discutat cât mai curând cu medicul copilului și/sau cu un specialist în dezvoltarea copilului.
„Dacă îngrijorarea mea nu indică o dificultate?”
Aceasta este una dintre cele mai mari temeri ale părinților. Mulți părinți amână evaluarea pentru că se gândesc: „Poate exagerez.”, „Poate îmi fac griji degeaba.” sau „Poate este doar o etapă.”
O evaluare nu înseamnă automat un diagnostic. Uneori, rezultatul unei evaluări este pur și simplu confirmarea faptului că dezvoltarea copilului este adecvată vârstei.
Alteori, evaluarea identifică o abilitate care are nevoie de puțin sprijin. Iar în anumite situații, permite identificarea mai devreme a unei dificultăți care, dacă este abordată la timp, poate fi mult mai ușor de gestionat.
Scopul unei evaluări nu este să găsească „ce este în neregulă” cu copilul. Scopul este să înțelegem mai bine copilul.
Ce putem face înainte de a cere ajutor?
În primul rând, putem observa cu atenție și fără să tragem concluzii pripite. Atunci când un comportament ne îngrijorează, este util să încercăm să înțelegem în ce contexte apare, cât de frecvent se manifestă, ce pare să îl declanșeze și cum răspunde copilul la intervenția adultului.
O observație atentă, realizată pe parcursul mai multor zile sau săptămâni, ne poate ajuta să diferențiem un comportament izolat de un tipar care se repetă și să identificăm eventuali factori care îl influențează.
În loc să notăm doar: „A fost foarte obraznic astăzi”, putem încerca să descriem cât mai concret situația: ce s-a întâmplat înainte de apariția comportamentului, ce a făcut exact copilul, cât timp a durat comportamentul, cât de intensă a fost reacția, cum a răspuns adultul, ce l-a ajutat să se liniștească sau să revină la activitate, dacă comportamentul apare în mod similar și în alte situații sau contexte și dacă este observat și de alte persoane care interacționează cu copilul, precum educatorii sau profesorii.
Este important să observăm, în același timp, nu doar dificultățile, ci și ceea ce funcționează bine: ce activități îi fac plăcere copilului, ce situații gestionează cu ușurință, ce strategii îl ajută să se regleze și în ce contexte comunică sau interacționează mai bine.
Aceste informații oferă o imagine mult mai clară asupra comportamentului copilului și pot fi extrem de utile în cazul în care se decide realizarea unei evaluări. Scopul nu este să punem singuri o etichetă comportamentului, ci să înțelegem mai bine ce ne transmite copilul și de ce are nevoie.
Când este momentul să cerem ajutor?
Nu există un moment „perfect” pentru a solicita sprijin de specialitate. Este recomandat să cerem ajutor atunci când o dificultate persistă, se intensifică sau începe să afecteze funcționarea copilului în viața de zi cu zi.
Un consult de specialitate poate fi util atunci când apar întârzieri sau dificultăți în dezvoltare; copilul pierde abilități dobândite anterior; comportamentele dificile sunt frecvente sau intense; dificultățile sunt observate în mai multe contexte; relațiile, activitățile zilnice sau parcursul școlar sunt afectate; strategiile încercate acasă nu aduc schimbări; sau atunci când părintele are o îngrijorare persistentă cu privire la dezvoltarea copilului.
A cere ajutor nu înseamnă că există neapărat o problemă. Înseamnă că alegem să înțelegem mai bine nevoile copilului și să intervenim, atunci când este necesar, cât mai potrivit și la timp.
Nu trebuie să așteptăm ca o problemă să devină gravă
Intervenția timpurie nu înseamnă alarmism și nici nu presupune că fiecare comportament dificil indică o problemă. Înseamnă, înainte de toate, observare atentă, înțelegerea nevoilor copilului și oferirea sprijinului potrivit atunci când acesta este necesar.
Unele dificultăți fac parte din procesul firesc al dezvoltării și se pot diminua pe măsură ce copilul dobândește noi abilități. În alte situații, însă, o dificultate poate persista, se poate accentua sau poate începe să afecteze participarea copilului la activitățile de zi cu zi, relațiile cu cei din jur ori procesul de învățare. În astfel de cazuri, este util să nu așteptăm ca problema să devină mai dificil de gestionat pentru a solicita sprijin.
În același timp, nu este necesar să transformăm fiecare comportament dificil într-un motiv de îngrijorare. Copiii au ritmuri diferite de dezvoltare, iar perioadele de opoziție, frustrare, sensibilitate sau dificultate în autoreglare pot apărea în mod firesc în anumite etape.
De aceea, poate fi mai util să ne îndepărtăm de întrebarea „Este normal?” și să ne orientăm către o întrebare mai relevantă: „Ce ne transmite acest comportament și de ce are nevoie copilul pentru a-i fi mai ușor?”
Uneori, răspunsul poate fi timp, răbdare, predictibilitate, limite clare și sprijin din partea familiei. Alteori, poate fi nevoie de o evaluare pentru a înțelege mai bine dificultățile copilului și de o intervenție adaptată nevoilor sale.
A cere ajutor înseamnă că alegem să nu ignorăm o dificultate și să îi oferim copilului șansa de a primi sprijinul potrivit, la momentul potrivit.
Cătălina Șuică, Psiholog clinician autonom și psihoterapeut adlerian